Peștera
Scărișoara sau Ghețarul
de la Scărișoara adăpostește cel mai mare ghețar subteran din România. De aici îi vine și
numele de Ghețar iar Scărișoara vine de la comuna Scărișoara
situată 16 km mai jos, de care aparținea administrativ în vremea când a fost
botezată. Acum aparține de comunei Gârda de Sus,
județul Alba.
Localizare
Drumul spre
peșteră pornește din comuna Gărda de Sus, situată pe valea Ariesului Mare la 32
km amonte de Câmpeni (pe DN75). Din centrul comunei se desprinde drumul
carosabil de pe Gârda Seacă pe care se ajunge, după aproximativ 1 km, la gura
Văii Ordâncușa. De aici există trei variante. Prima este poteca turistică
marcata cu cruce roșie, care mai întâi trece prin cătrumul Mununa și după un
traseu de 10 km, ajunge la Peștera Scărișoara. Cea de a doua variantă este drumul
asfaltat de pe valea Ordâncușei, de 23 km. care duce până în cătunul Ghețar.
Ultima și cea mai nouă variantă este pe Valea Gârda Seacă. La 2 km de la gura
Urdâncușei pornește un drum forestier prin Mununa până la Ghețar lung de 12 km.
Peștera este localizată la 46°29′23″N 22°48′35″E46.48972°N 22.80972°E
Descoperire
Nu se cunoaște
data exactă când a fost descoperită peștera. Cea mai veche mențiune asupra
peșterii este făcută de A. Szirtfi în 1847. K. F. Peters și A. Schmidl dau
primele informații științifice în 1861, respectiv 1863. Al. Borza studiază
repartiția florei și fenologia vegetației din pereții avenului, Emil Racoviță (1927)
cercetează formațiunile de gheață iar V. Pușcariu (1934) face o prezentare
științifică și turistică. "Rezervațile" Ghețarului sunt explorate
de-abia în 1947 de Maxim Pop și Mihai Șerban. După o stagnare de 15 ani,
studiul Ghețarului Scărișoara este reluat în 1965 de Iosif Viehmann, Gh.
Racoviță, M. Șerban, T. Rusu și V. Crăciun.
Formare
Peștera
Ghețarul de la Scărișoara face parte din sistemul carstic Ghețar - Ocoale -
Dobrești. Este formată în calcare de vârstă Jurasic superior, dispuse monoclinal pe direcția
NV-SE, la o altitudine de 1.165 m, la marginea platoului carstic Ghețari -
Ocoale. Cândva Valea Ocoale curgea la suprafață. Odată cu dizolvarea în freatic
a peșterii Scărișoara apele coboară în subteran. Ieșirea apei la lumină se
făcea prin Pojarul Poliței. Continuând dizolvarea, apa coboră în Avenul din
Șesuri cu ieșire la suprafață în Izbucul Poliței. Golul rămas uscat al
Scărișoarei, în urma prăbușirii avenului de intrare, se umple cu gheață în
timpul glaciațiunilor.
După încălzirea
vremii gheața începe să se topească și dispare jumătate din volum, dar este
alimentată în fiecare iarnă cu un nou strat la suprafață. Topirea are loc și la
bază ghețarului, astfel că de la bază dispare o secțiune și o alta se depune
sus. Cea mai veche gheață de la bază are 4.000 de ani. Pe carote de gheață
recoltate în 2005, cercetătorii de la Institutul de Speologie Emil Racoviță
Cluj și mulți asociați străini, descifrează din trecut o mulțime incredibilă de
date. Cum a fost vremea în fiecare an din ultimii 4.000, când au fost incendii
în zonă, când și cât aur se exploata în Apuseni pe vremea dacilor.
Descriere
Intrarea în Ghețarul de la Scărișoara se face printr-un impresionant aven, a cărui gură, cu un diametru de 60 m, se deschide în pădurea din marginea platoului. O potecăîngustă săpată în stâncă și câteva scări metalice ancorate în pereți înlesnesc coborârea celor 48 m cât măsoară adâncimea avenului. Pe fundul lui se păstreazăîn tot timpul anului un strat gros de zăpadă. Aici se pătrunde în Sala Mare printr-un impresionant portal măsurând 24 m lățime și 17 m înălțime.
Topografia Ghețarului de la Scărișoara este simplă, deoarece peștera reprezintă o încăpere unică cu o dezvoltare totală de 700 m. În mijlocul acestei încăperi se află un imens bloc de gheață, cu un volum de 80.000 m3 și care dăinuie în peșteră de peste 4.000 de ani. Fața superioară a blocului (3.000 m2) formează podeaua Sălii Mari. În partea dreaptă acest planșeu se frânge într-un tobogan abrupt de gheață, care dă într-o zonă, denumită Biserica. Aici apar primele formațiuni stalagmitice de gheață. Aceasta este zona turistică, restul fiind rezervație științifică, cu două sectoare distincte.
În latura din dreapta intrării se află Rezervația Mică, la care se ajunge coborând o verticală de 15 m în rimaia dintre stâncă și gheață. În stânga se aflăRezervația Mare, spre care se coboară o verticală de 20 m la baza căreia galeria continuă puternic descendentă. Aceasta este Galeria Maxim Pop. În amândouă rezervațiile, lângă ghețar reapar stalagmitele de gheață, dintre care unele au o existență permanentă iar altele se topesc în cursul verii, dar se refac în forme asemănătoare în lunile de iarnă.
Dincolo de aceste speleoteme înghețate, aspectul peșterii se schimbă total, locul gheții fiind luat de concrețiuni de o mare diversitate și frumusețe. Stalactite, stalagmite, coloane, draperii parietale, coralite, gururi.... Acestea abundă mai ales în Galeria Coman - o prelungire îngustată a Rezervației Mari - care coboară în pantăaccentuată până la adâncimea maximă a peșterii de 105 m, apropiindu-se în același timp la numai câțiva metri de cea de a doua perlă a sistemului carstic Scărișoara - peștera Pojarul Poliței. De fapt, între cele două cavități a existat cândva, înainte de începutul formării blocului de gheață, o comunicare naturală.
Ghețarul de la
Scărișoara este important pentru știință în primul rând în complexul de
fenomene care se datoresc prezenței gheții și structurii generale a peșterii:
morfogeneză și evoluția formațiunilor de gheață, stratificarea masivului de
gheață etc. Avenul, prin flora sa variată, diferențiată pe nivele, oferă
botaniștilor un interesant și permanent teren de cercetare.
Fauna
cavernicolă este săracă, cel mai de seamă reprezentant fiind Pholeuon
proserpinae glaciale Jeann. În gheața peșterii s-a descoperit un schelet
aproape întreg de Rupicapra.
